Trupul părea inert în salonul mirosind puternic a dezinfectant. Părea cuprins de un somn fără limite, pierdut într-o lume din care numai el putea hotărî când se va întoarce. „Nu putem face mai mult de atât, domnișoară. Trebuie să așteptăm. Numai el e în stare să revină din lumea în care e. Ne pare rău, nu vă putem ajuta mai mult de atât.” Larisa înlemnise lângă patul muribundului, cu ochii în lacrimi, în timp ce doctorul și asistenta ieșeau din salonul în care ea și iubitul ei se aflau. Cum de se întâmplase lucrul acela? Cum de nu fusese lângă el să îl protejeze, când știa că fusese prea multă liniște în jurul ei în ultima vreme? De ce el…

Departe, întins pe o pajiște plină de margarete, Tudor stătea întins în iarbă, cu ochii ațintiți asupra cerului senin, pe care nu se vedea nici urmă de nor. O ușoară stare de fericire îl cuprinsese cu mult timp în urmă, deși nici el nu își aducea aminte când; se simțea lipsit de griji, vesel, ușor și plin de viață cu toate că nu își aducea aminte cum ajunsese pe pajiște. Se ridică în șezut, privind în jur, uimit de atâtea flori, îmbătat de parfumul lor, însă cu aceeași stare de bine, mirându-se și el de faptul acesta. Oare de unde venise? Și lumea aceea unde ducea, căci părea un imens câmp fără margini, în care nu putea desluși altceva decât verde și flori.

- Nu-i așa că e sublim?
- Cine ești?
- E atât de plăcut să simți parfumul florilor toată ziua și să privești cerul albastru, fără picătură de nor…
- Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Omul se întoarse către Tudor privindu-l cu o răceală, ce aproape că îi tăie răsuflarea. Simți cum nu se mai poate mișca, în timp ce omul ce părea atât de departe de el, se îndrepta spre el cu pași înceți, zâmbind rece și având o alură întunecată. În urma sa totul se transforma încet, încet în întuneric, pentru ca apoi grefe le lumină să apară ici acolo dintre stânci gigantice și colțuroase.

- Voi, oamenii, nu ați știu niciodată să apreciați ceea ce vi se oferă.
- Poate. Poate, că întotdeauna ați cerut prea mult de la noi…
- Voi, oamenii, iscodiți totul! Totul, ca să înțelegeți tot ce e în jurul vostru.
- E atât de malefică dorința de a cunoaște și înțelege?

Oprit în fața sa, ființa aceea îl lovi atât de puternic pe Tudor, încât acesta fu aruncat prin aer lovindu-se apoi de poalele colțuroase ale uneia din stâncile ce acum cuceriseră întregul fundal. Sângele îi izbucni clocotind în gură, însă Tudor refuză să îl simtă. Îl găsise… În sfârșit confruntarea avea să aibă loc pentru totdeauna. În sfârșit va lupta pentru libertatea ei, a lor… a tot ceea ce aveau să fie! Tuși lung, scuipând tot sângele ce îi năvălise pentru a doua oară în gură, încovoindu-se din cauza durerii.

- Ne întâlnim în sfârșit…
- Da.
- Și vii ca întotdeauna, însetat de propria-ți ură.
- Te-am avertizat, Dorule! Þi-a povestit fiece vis… Stai departe de ea! Larisa e A MEA!
- Nu!

O nouă lovitură, și un nou val de sânge izbucni printre dinții lui Tudor în timp ce fusese aruncat mai departe. „Lumea aceea va fi propriul tău vis… Vei ști când vei dori să fie al tău cu adevărat…” Cuvintele răsunaseră în mintea bărbatului de nicăieri. Își adusese în sfârșit aminte de acele spuse pe care nu le înțelesese niciodată.

- Nu!
- Îndrăznești să mă sfidezi, omule?

O nouă lovitură fu începută, însă pumnul demonului fu prins și împins înapoi cu putere. Demonul căzu pe spate uimit și mai mult nedumerit decât speriat. Se ridică mândru, și încercă din nou să lovească, însă lovitura fu blocată și de data aceasta, iar demonul fu aruncat prin aer și mai departe.

- Tărâmul acesta e al meu, Hiljaisuus! Ai calculat greșit locul nostru de întâlnire, demone!
- Ești la granița dintre lumea mea, și a ta, Dorule! Cum de te poți opune mie? Cum?
- Lumea aceasta e a mea, Hiljaisuus! Întotdeauna a fost a mea! Abia acum am înțeles lucrul acesta. E rândul meu să ameninț, demone! Larisa e a nimănui! Larisa e liberă! Să fie așa!

Cu o ultimă sforțare, demonul se aruncă asupra bărbatului ce stătea în picioare în fața sa. Lupta începu mai crâncenă și mai cutremurătoare cu fiecare clipă trecută. După câteva clipe, demonul fu aruncat spre una din stâncile din spatele său cu o asemenea forță încât se putuse auzi de la mare urletul de durere. Privirea ochilor lui Tudor se întunecase complet, părând parcă mai răi decât ai lui Hiljaisuus, iar acesta din urmă fusese cuprins de groază. Bărbatul ce îl rănise atât de puternic se apropia acum de el cu pași rari. Îi părea clară intenția când acesta se aplecă asupra trupului suferind.

- E închipuirea ta, Hiljaisuus, dar e lumea mea! Ai pierdut. Vei rămâne ferecat în lumile mele, vei rămâne în viață doar pentru ca vreau să mă întorc de unde am venit și am nevoie de ajutorul tău. Dar vei rămâne blestemat, așa cum ai vrut să mă blestemi tu pe mine!

Se întoarse, privind în jur; și, odată cu privirea sa, întreg peisajul se întoarse la forma dinaintea apariției demonului.

- Tine minte, Hiljaisuus. Larisa e numai ea! E libera!

Tudor se ridică brusc în șezut, trăgând aer în piept ca și cum nu ar mai fi respirat de câteva ore și încordându-și trupul cu putere resimțind durerea din piept ce îl fulgeră într-o clipă, iar apoi pică înapoi pe patul alb. Larisa se trezise din somn, rămânând blocată, cu privirea ațintită la trupul ce acum răsufla, greu pe pat. În clipa următoare, în cameră intra o asistentă urmată de un doctor și alți doi asistenți ce îl luau pe Tudor în sala de operații.

- Liniștițivă, domnișoară.
- E în afara oricărui pericol.
- Dar…
- A făcut un atac de cord. A avut mare noroc să știți. L-a trezit din comă. Nu știu ce minune a mai fost și aceasta. Până acum…
- Dumneavoastră nu, eu…

„Ai să alergi secole după ea
Iar când o vei fi găsit, vei fi pierdut-o
Lumea aceea va fi propriul tău vis…
Vei ști când vei dori să fie al tău cu adevărat…”

Era un mic copil când o țigancă îi vorbise cuvintele acelea, iar el fugise speriat înapoi, în brațele mamei, incapabil să înțeleagă ceea ce i se spusese.

- Ce s-a întâmplat? De cât timp suntem aici?
- Acum trei luni ai avut un accident de mașină, Tudor. De atunci ai fost în comă până acum trei zile.
- Atât de mult a durat…
- Tudor? Dorule?
- Larisa… eu… ce-ar fi dacă ți-aș spune că…
- Ai făcut-o, nu-i așa?
- Da…

Stelele păreau să alerge pe cerul secătuit de nori, iar Tudor alerga înnebunit pe aleile Grădinii Botanice. Trebuia să o ajungă din urmă… trebuia…

- Lumea aceasta-i a mea, Dorule!